Există câteva verbe pe care oamenii le întrebuințează pentru a defini un concept, o idee abstractă sau ceva concret. Care este diferența între a știi și a crede? Dacă spun știu că mărul acela este pe masă, sau este roșu, sau este galben fac o afirmație bazată pe empirism. Mărul este pe masă, îl văd, îl pot atinge și gusta. Totul este cât se poate de concret. Dacă aș spune cred că mărul acela este pe masă m-aș putea supune unei analize ironice din partea unor terțe persoane. A spune cred implică o anumită incertitudine vis-a-vis de obiectul sau conceptul pe care vrem să-l definim în acest mod, pe când a spune știu reprezintă certitudinea maximă și o atestare cât se poate de concretă a obiectului sau conceptului. Dacă spun cred în Dumnezeu sau cred că Dumnezeu există, îmi bazez această afirmație pe o speranță intrinsecă, pe o necesitate a unui plan superior în care vreau să mă proiectez în lipsa unei alternative concrete care să mă împuternicească în acțiunile și manifestările mele. Dar dacă spun știu că Dumnezeu există sunt eu oare mai aproape de un adevăr palpabil, pe care pot să-l verific ulterior prin numeroase modalități? Nimic mai iluzoriu, pentru că nu pot face acest lucru. Nu am cum să-l “verific”, cum să-l “testez” pe Dumnezeu. Așadar, în acest caz, a spune cred este mai aproape de ideea sau conceptul pe care vrem să îl definim, decât a spune știu.
Există astfel un fel de a spune cred și a spune știu pentru idei concrete și un fel de a spune pentru idei sau concepte abstracte. În primul caz, ad literam, “știința” este reală, pe când în al doilea “credința” este cea reală, cea care te apropie de o dimensiune pe care astfel o faci probabilă. Este diferența între palpabil și probabil, care au la bază aceeași premisă: omul încearcă să își construiască o lume care pentru el să aibă sens și astfel să poată relaționa în/cu ea.
E 1 martie. Aproape că nu crezi. Te gândeşti că timpul poate chiar trece mai repede, nu metaforic, ci realmente. Poate ziua chiar are 16 ore în loc de 24. Oricum ar fi, textura rămâne aceeaşi! La fel şi simbolul mărţişorului. Obsesiva dualitate roşie-albă rămâne, în fond, aceeaşi de sute de ani la noi. Defapt, am citit deunăzi, la început, negrul înlocuia roşul (o legătură cu Baba Dochia, nu am reţinut). Interesant, mi-am zis! Un fel de Yin Yang românesc, numai că la noi îi zice Mărţişor. Dar cum s-a metamorfozat această dualitate? Poate are de-a-face cu neaoşul “haz de necaz” sau “dracu nu e aşa negru precum pare”. Interesant, mi-am zis din nou! La fel cum omul sfinţeşte locul, îl poate şi împuţi, iar până la urmă, răul nu e un concept beyond, el sălăşluieşte chiar în capacitatea noastră umană, în sângele nostru. Roşul e sângele! În om se află TOATĂ puterea de a schimba realitatea, lumea, în bine sau în rău. Osho (că tot am dat-o pe orientale) spunea într-un fragment pe care l-am reţinut, că binele şi răul sunt sunt două feţe ale aceleaşi monede. Deja ajungem undeva… Închipuiţi-vă acum un *.gif în care se observă un yin-yang, unde doar partea roşie rămâne fixă. Punctul din partea roşie şi toată partea cealaltă se transformă alternativ. Păi este exact omul în acţiune! Omul, adică sângele, transformă realitatea şi este apoi transformat de realitatea pe care a transformat-o (punctul de pe roşu), care poate fi albă sau neagră, bună sau rea. Mind dazzling…
