Gânduri şi nuanţe

Priveam în jos, îngândurat. “Ce-ai?”, m-a întrebat, ca şi cum aş fi putut să-i spun atunci tot ce-mi trece prin minte, toate frământările mele care m-au adus către starea aceea. “Ce-am?”, am întrebat, ca şi cum nimic nu ar fi fost real. Puteam să-i spun că sunt trist? Puteam să-i spun că până la urmă am ajuns în punctul în care am simţit că o să ajung încă de la început? Că am avut nopţi în care nu puteam să dorm, gândindu-mă la emoţiile care mă traversau haotic fără nici o noimă? Că din pricina “unei persoane” zilele mele nu au mai fost la fel? Puteam să-i spun că am învăţat până la urmă costul a ceea ce noi, oamenii, numim “iubire”, “prietenie”? Puteam să-i vorbesc despre faptul că lumea în care trăim e o lume bolnavă pe de-a-ntregul, fiindcă ne-am îndepărtat cu toţii de esenţă, de ceea ce este simplu şi frumos cu adevărat? Că ne pierdem întotdeauna în lucruri care contează prea puţin? Că lucrurile mici şi esenţiale le ocolim mereu? Puteam să-i spun că starea mea e ca o dragoste întoarsă? Că eu sunt defapt cel ce mă văd în oglindă, că toţi ceilalţi sunt nişte tablouri? Puteam să-i zic că sunt furios pe mine şi pe toţi ceilalţi? Că nu am curajul să sparg ultima carapace, că nu au curajul să fie mai drepţi? Că nu mai vreau să fiu prostul care să dea totul de la el pentru un strop de sinceritate, că nu vor să fie sinceri nicicând? Puteam? Puteam să-i spun că aş vrea uneori să stau singur, undeva unde doar liniştea să-mi vorbească? Că alteori aş strânge în braţe o persoană pentru amândoi? Puteam să-i zic că sunt certat cu mine? Că mint şi construiesc de atâta vreme numai iluzii? Puteam să-i spun că mă scârbeşte faptul de a mă împiedica de iluziile altora? Puteam? Puteam să-i vorbesc despre cum se învârte lumea cu mine când “cineva anume” se aşează lângă mine, fără să am un răspuns clar de ce se-ntâmplă asta? Puteam să-i zic că aş fi vrut un prilej de iubire, dar limpede ca roua dimineţii, fără impurităţi, fără conflicte? Că mă simt penibil dorind asta? Că atât de mult îmi fac greaţă cuvinte ca “iubire”, “fericire”, “sinceritate”, când toţi vorbesc de ele, împroşcându-le în mizerie? Puteam să-i zic că mi-e greaţă? Că poate e singura persoană, în ultima vreme, care m-ar mai determina să vorbesc? Că simt nevoia să vorbesc cu cineva şi să-i spun că sunt trist şi poate că ea ar fi singura din ultima vreme? Că aş fi numit-o “prieten” dacă m-ar fi lăsat? Că nici măcar în astfel de rânduri nu m-aş explica pe deplin? Puteam? Oricum nu m-ar fi crezut! Oricum ar fi fost o altă iluzie! Oricum am fi terminat supărându-ne!
“N-am nimic”, am zis scurt şi concis. Şi fiecare ne-am văzut de starea lui…