Gânduri şi nuanţe

Între frig şi cald, între întuneric şi lumină, între tăcere şi cuvinte, între cer şi ape, între verde şi alb, între roşu şi negru, între inimă şi minte, între patru ochi, între braţele mele, între o privire şi un sărut, între o păpădie şi un cactus, între pământ şi univers, între ochi şi oglindă, între braţele tale, între pustiu şi plin, între îndoială şi certitudine, între adevărul meu şi adevărul tău, între dimensiuni, între plopi şi fereastră, între primăvară şi iarnă, între dragoste şi tristeţe, între trădare şi libertate, între gânduri şi sentimente, între sentimente contradictorii, între firele de iarbă şi nori, între fum şi aer, între ţigară şi acceptare, între refuz şi îmbrăţişare, între frică şi zâmbet, între râsul meu şi râsul tău, între o piesă de teatru şi viaţă, între luciditate şi iluzie, între nimic şi copleşeală, între vălmăşagul de senzaţii, între dorinţă şi raţiune, între mit şi biografie, între paginile unei cărţi, între străzi îndepărtate, între ispită şi prietenie, între noapte şi dimineaţă, între un peron părăsit şi un nou început, între filozofie şi sentiment, între afecţiune şi rece, între poftă şi realitate, între energie şi iluzie, între dans şi nemişcare, între mişcările gândurilor, între polii unui magnet în potcoavă, între râu şi lac, între culorile ochiilor, între atingeri simple, între aripa unui fluture şi zborul unui fulg de păpădie, între scântei şi picături de ploaie, între razele de soare şi umbra unui copac, între vânt şi furtună, între vis şi cuprindere, între cuvinte şi manifestare, între un bondar şi o albinuţă. Aşa, fie vorba, între mine şi tine…

“A trăi împreună cu semenii noştrii e un lucru dificil şi complicat şi puţini sunt cei care reuşesc fără mari eforturi. Dorim ca relaţiile cu semenii noştrii să fie stabile, durabile, deşi ele sunt esenţialmente schimbătoare; trebuie să înţelegem această mişcare în mod profund şi deplin, să înţelegem că nu ne putem conforma unor reguli interioare sau exterioare. Conformarea, care reprezintă însăşi structura edificiului social, nu îşi pierde puterea sau importanţa decât atunci când există iubire” (J. Krishnamurti)

E acolo. Îl simţi prin toţi porii şi totuşi ţi-e frică… Nu vrei să complici lucrurile, nu vrei să fi considerat trădător, nu vrei să ţi se pună etichete şi totuşi e acolo. Cum ai putea să negi ceea ce îţi face inima să bată cum nu a mai bătut de mult timp şi mintea să devină euforică? Simţi că ai putea să zbori, ca un fulg de păpădie, dar iarăşi, ţi-e frică. Ah, să o ia dracu de frică iraţională, nu e decât o proiecţie neruşinată a gândurilor care şi ele ies din obârşia lor acum. Să fie doar o senzaţie iluzorie, să fie o boare trecătoare, care apoi te lasă trist şi lipsit de orice contur? Nu ştii, nu mai ştii nimic… Tot ce ştii este că ACUM, în ACEST moment, este acolo şi peste asta nu pot să treci, fiindcă nu te lasă, pur şi simplu nu te lasă. Oricum, nimic nu poate să mai fie cum a mai fost, oricum totul s-a schimbat, totul se schimbă în continuare. Ştii, în momentele acestea, mă întreb de ce ne este frică de moarte… Poate pentru că nu ştim să TRĂIM!

O noapte de vară călduroasă. Ea stătea pe bancă… Discutam despre lucruri care nici nu contează şi râdeam, acompaniaţi de greierii din grădină. Atingerea mâinilor ei, mireasma din păr, ochii înstelaţi şi buzele, ah, mai scumpe ca orice. Niciodată n-am mai fost aşa de lucid ca atunci şi era o stare de bine.

Un drum de seară prin parcul rozelor, de unde cerul limpede ne privea cugetător. Eram toţi şi ne simţeam bucuroşi. Un uşor miros de flori de tei, un zâmbet, o idee mai uşoară decât aerul, o privire întrebătoare şi o stare de bine.

Singur, privind Dunărea, scriind cuvinte poate fără rost… Priveliştea întinsă, insula nemişcată şi pescăruşii din depărtare se regăseau în mine şi mai apoi pe foaia din mâinile mele. Căldura soarelui îmi mângâia fruntea şi ştiam că ea era acolo, chiar dacă nu lângă mine. Era întotdeauna acolo şi era o stare de bine.

Aşa suntem majoritatea, trăim “azi”, ca şi cum ar fi încă “ieri”, agăţându-ne cu disperare de un trecut care nu mai este, decât ca proiecţia propriei noastre minţi. Inspirăm trecut ca să expirăm iluzii, amăgiri, ca şi cum acelea au fost singurele momente reale, ca şi cum n-or să mai fie altele. Ne hrănim din stări de bine trecute şi uităm de “acum”. ACUM, poate e o stare de bine, dar ne vom da seama prea târziu…