Stări de bine
O noapte de vară călduroasă. Ea stătea pe bancă… Discutam despre lucruri care nici nu contează şi râdeam, acompaniaţi de greierii din grădină. Atingerea mâinilor ei, mireasma din păr, ochii înstelaţi şi buzele, ah, mai scumpe ca orice. Niciodată n-am mai fost aşa de lucid ca atunci şi era o stare de bine.
Un drum de seară prin parcul rozelor, de unde cerul limpede ne privea cugetător. Eram toţi şi ne simţeam bucuroşi. Un uşor miros de flori de tei, un zâmbet, o idee mai uşoară decât aerul, o privire întrebătoare şi o stare de bine.
Singur, privind Dunărea, scriind cuvinte poate fără rost… Priveliştea întinsă, insula nemişcată şi pescăruşii din depărtare se regăseau în mine şi mai apoi pe foaia din mâinile mele. Căldura soarelui îmi mângâia fruntea şi ştiam că ea era acolo, chiar dacă nu lângă mine. Era întotdeauna acolo şi era o stare de bine.
Aşa suntem majoritatea, trăim “azi”, ca şi cum ar fi încă “ieri”, agăţându-ne cu disperare de un trecut care nu mai este, decât ca proiecţia propriei noastre minţi. Inspirăm trecut ca să expirăm iluzii, amăgiri, ca şi cum acelea au fost singurele momente reale, ca şi cum n-or să mai fie altele. Ne hrănim din stări de bine trecute şi uităm de “acum”. ACUM, poate e o stare de bine, dar ne vom da seama prea târziu…
