Fiecare zi e o experienţă inedită. Mă trezesc, mănânc, mă îmbrac şi ca oricare cetăţean al acestui Bucureşti, mă îndrept spre un mijloc de transport în comun. De fiecare dată e un nou început, iar gândurile mele, cu o speranţă poate naivă, îmi şoptesc: “poate prinzi mai repede ceva în dimineaţa asta”. Am renunţat de mult timp să mai fac “blatul”, în urma unor experienţe aproape de amendă (E.A.A.) şi m-am înscris în rândul oamenilor cu bun simţ din acest punct de vedere. Tramvaiele trec, autobuzele trec, numai al meu nu vine; decât aşa, în ciudă, după vreo 10-15 minute pe puţin. M-am întrebat de multe ori dacă este o treabă personală între mine şi tramvaiul ăla nenorocit.
În dimineaţa aceasta am ales metroul, măcar dacă aştept, să nu mă stresez decât de ciudă, nu şi de frig. Merg pe trotuar, traversez bulevardul şi când să mă uit fericit că tramvaiul nu va veni oricum până ajung eu la metrou, iată că din depărtare se vede dragonul lung de fier cum nechează. Şi evident, de data aceasta, abonamentul meu nu este… O scânteie delincventă mă îndemna să mă întorc la vechile obiceiuri. Gândurile mele înjură, fac spume, tramvaiul trece mai departe, iar eu continui pe jos. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ca şi cum ironic s-ar fi uitat la mine, râzând din încheieturile lui ruginite, în urma lui şi chiar pe lângă mine, e altul…
Dacă aş fi luat tramvaiul pe blat sunt sigur, absolut sigur că Marele Murphy nu m-ar fi dezamăgit, scoţându-mi, destinat, controlorii în faţă. Îmi şi închipui: “legitimaţia de călătorie vă rugăm!”, iar gândurile mele, efervescente parcă vrând să iasă în afară: “Vă rog… GO FUCK YOURSELVES!!!”.
