Ieri am dat o raită prin Carrefour de la Unirii. De la parter niște iaurturi, o pastă de dinți, un deodorant și de la etaj pâine și evident o bere, Paulaner. Ei bine, când am urcat, mai întâi de toate am sesizat un automat. Un automat de poze. Principiul e simplu: introduci ce fel de card ai, selectezi pozele și câte exemplare vrei, comanzi, pozele se procesează, le preieie împreună cu bonul, plătești la casă și pe-aici ți-e drumul. Nu! (…) Cum nu? Uite așa, nu, fiindcă asta se întâmplă în afară, într-o țară civilizată. Aici era pus un anunț pe hârtie A4 că pozele se preiau de jos de la tutungerie. Cum? Adică cine e acolo o să vadă pozele mele? Exact! Păi sunt poze intime, personale! Ei bine, nu ai ce face! Fi-r-ar a… Bun, iau pâinea, berea și cobor cu bonul de la automat să preiau pozele de la standul de țigări, asta e…
- Bună ziua, am și eu un bon pentru niște poze, comandate la aparatul de deasupra.
- Așa…
- Păi am înțeles că de la dvs le iau.
- Da, de la noi, dar nu acum, peste vreo două săptămâni, să le proceseze la sediu.
Și eu mă îngrijorasem că le vede doar o persoană…
- Aoleu (zic)… Știți că rostul automatelor ălora este tocmai să introduci cardul, să-ți proceseze și să-ți scoată poza pe loc, să iei bonul și să plătești la casă, așa se întâmplă într-o țară civilizată… Moment în care vânzătoarea de tabac îmi dă o replică genială, cu un zâmbet în colțul gurii:
- Prea simplu, prea simplu pentru România!
Prea simplu? Da, prea simplu, pentru că așa se întâmplă totul în țara asta, cu mari complicații; totul e complicat, ba mai mult, românii înșiși sunt foarte complicați. Deci ce așteptări să mai ai?
Pe peronul de la metrou, în timp ce așteptam trenul și gândindu-mă dacă mai avem șanse la normalitate, am observat un “generaționist”, un tânăr din noua generație care freca niște plicuri de zahăr în mână, probabil vreun rest de pe undeva. Într-un accent de grozăvie către “gașca” lui, rupe pliculețul și toarnă conținutul pe jos. Mi-am zis: da, prea simplu să fim civilizați, noi vrem să ne complicăm…!
