Gânduri şi nuanţe

Omul modern, avatar al consumului de orice fel, nu este sănătos. Şi nu zic acest lucru în mod ironic. Condiţionat de conspiraţia profitului, omul din zilele noastre nu numai că nu luptă dar se şi complace în căuşul sistemului care-l produce pe bandă rulantă (ca în Minunata lume nouă a lui Huxley) şi care la rândul lui e renăscut din aspiraţiile alterate ale acestui om. Iată un pervers perpetuum mobile! Acest om, de care nu ne deosebim nici eu, nici tu, capătă astfel insuficienţe pe toate planurile.

Când ţi-e sete cauţi apă, când eşti obosit cauţi o bancă pe care să te odihneşti, când te saturi de televizor te ascunzi într-o carte şi viceversa, când e prea cald în autobuz cauţi un geam deschis, când e prea frig, o sursă de căldură şi aşa mai departe. Antidoturi… Dar când eşti trist, furios, plictisit, urât şi dispreţuit, alungat, ocolit, judecat fiindcă nu te-ai conformat normei de respectabilitate a societăţii, când te simţi pur şi simplu nenorocit, când în sfârşit conştientizezi acel gol lăuntric pe care l-ai umplut numai cu superficialităţi şi insignifianţe? Ce faci atunci omule? Ce antidot poate exista? Din consum te-ai născut la consum te vei întoarce…

Ştiu că este un clişeu, dar este corect: toţi căutăm ceva! De cele mai multe ori nu ştim ce căutăm, dar umblăm aşa, prin spaţiul şi timpul dintre lumini. Sau poate nu? Mai rar…

De ce există clădiri? De ce există străzi şi trotuare? De ce există magazine, haine şi bijuterii? De ce există alimente congelate şi frigidere? De ce există televizoare, ziare şi cărţi? De ce inventăm lucruri? De ce gândim complexităţi? De ce simţim mai mult sau mai puţin decât este necesar?

De ce sunt războaie? De ce există maşini şi maşinării? De ce este mai mult rău decât bine sau mai mult bine decât avem nevoie? De ce divizăm totul în bine şi rău, frumos şi urât? De ce căutăm plăcerea? De ce semănăm durerea?

De ce uităm să iubim, de ce urâm când nu ni se răspunde la iubire? De ce avem nevoie de biserici şi dumnezei care de care mai iertători, înfricoşători sau promiţători de tărâmuri prea înalte? De ce bem alcool, de ce fumăm ţigări, de ce ne drogăm cu iluzii?

De ce am inventat instrumente de cântat? De ce ne place muzica pe care am născut-o? De ce am creat jocul? De ce ne jucăm cu vieţile noastre sau ale altora? De ce am inventat telefonul? De ce simţim nevoia să comunicăm la distanţe mari? De ce nu-i vedem pe oamenii de lângă noi?

De ce vorbim sau tăcem prea mult? De ce încercăm să fim mai mult decât suntem, de ce nu ne întindem până unde putem? De ce închidem soarele într-un bec, de ce stingem ziua între ziduri?

De ce punem atâtea întrebări, de ce mimăm atâtea răspunsuri? De ce nu ştim să trăim? De ce este prea plină lumea? De ce suntem prea goi pe dinăuntru?

Dacă am dărâma totul, tot ce am creat în jurul nostru şi să rămânem doar noi între pământul de sub tălpi şi cerul de deasupra, ce s-ar întâmpla? Poate că o mână de oameni, pentru prima oară în viaţa lor, ar respira, ar vedea păsările înaltului, s-ar uita unii la alţii şi s-ar îmbrăţişa. Pentru prima oară…

Dărâmaţi lumea şi o vom construi din nou! La fel…?

Avem inima plină. Am învăţat să vorbim, am învăţat să gândim, am învăţat să iubim şi să urâm. Am cunoscut lumea. Am învăţat din ce e alcătuit pământul până în straturile cele mai adânci, am învăţat din ce este făcută apa şi câte feluri de lacrimi sunt. Am cunoscut ce este râsul şi ce este întristarea. Am învăţat că cerul nu este numai deasupra ci şi dedesubt şi la stânga şi la dreapta şi că este făcut din ceea ce noi numim “stele”, praf şi linişte. Am fost acolo. Am cunoscut ce înseamnă tăcerea. Am învăţat că zgomotul este pretutindeni. Am cunoscut muzica şi am învăţat să cântăm şi să dansăm. Am învăţat să ne reflectăm în tot ceea ce ne place şi în tot ceea ce dispreţuim. Am învăţat să facem din bogăţiile pământului bogăţii pentru fiecare. Am învăţat să punem preţ pe orice lucru şi am cunoscut că unele lucruri pur şi simplu nu au preţ. Am învăţat că trebuie să ne învelim întotdeauna de ceea ce se află în afara nostră. Am cunoscut ruşinea şi goliciunea. Am învăţat căile naturii şi am cunoscut elementele sale. Am cunoscut ce este distrugerea. Am învăţat să construim temple pentru a mărturisi credinţa noastră într-un zeu(i) pe care nu-l(i) înţelegem. Am cunoscut ororile religiilor. Am învăţat să ne ascundem şi să ne închinăm pentru răul pe care-l facem. Am cunoscut răul de care suntem capabili. Am cunoscut ce înseamnă întunericul şi am aflat că există şi lumină. Am cunoscut alchimia. Am învăţat cum să gătim şi am numit-o artă. Am cunoscut arta picturii, a sunetului, a jocului şi am învăţat să filozofăm. Am cunoscut ce înseamnă gândirea şi ştiinţele lumii. Am cunoscut geometria, aritmetica, fizica, biologia. Am construit piramide şi monumente care să ne poarte moştenirea. Am învăţat cum să creştem şi am cunoscut decăderea şi mizeria sufeltului nostru. Am învăţat ce este frumos şi ce este urât. Am cunoscut minunea creaţiei. Am învăţat să negăm. Am învăţat cum să ne certăm şi am cunoscut ororiile războiului. Am învăţat ce înseamnă plânsul şi am cunoscut suferinţa. Am învăţat că iubirea nu se vinde şi nici măcar nu se cumpără. Am învăţat cum să greşim şi am cunoscut ceea ce noi numim “înţelepciune”. Am învăţat să facem pace. Am învăţat bucuria fiecărei clipe. Am cunoscut plăcerea. Am învăţat cum să inventăm, am inventat căi spre cunoaştere. Am învăţat că bietul nostru pământ înconjoară soarele, nu invers şi ne-am îndoit de asta. Apoi am cunoscut adevărurile lumii. Am învăţat o mulţime de lucruri, am cunoscut atâtea. Avem inima plină. Nu mai e loc de Dumnezeu!