Gânduri şi nuanţe

Ieri am dat o raită prin Carrefour de la Unirii. De la parter niște iaurturi, o pastă de dinți, un deodorant și de la etaj pâine și evident o bere, Paulaner. Ei bine, când am urcat, mai întâi de toate am sesizat un automat. Un automat de poze. Principiul e simplu: introduci ce fel de card ai, selectezi pozele și câte exemplare vrei, comanzi, pozele se procesează, le preieie împreună cu bonul, plătești la casă și pe-aici ți-e drumul. Nu! (…) Cum nu? Uite așa, nu, fiindcă asta se întâmplă în afară, într-o țară civilizată. Aici era pus un anunț pe hârtie A4 că pozele se preiau de jos de la tutungerie. Cum? Adică cine e acolo o să vadă pozele mele? Exact! Păi sunt poze intime, personale! Ei bine, nu ai ce face! Fi-r-ar a… Bun, iau pâinea, berea și cobor cu bonul de la automat să preiau pozele de la standul de țigări, asta e…

- Bună ziua, am și eu un bon pentru niște poze, comandate la aparatul de deasupra.

- Așa…

- Păi am înțeles că de la dvs le iau.

- Da, de la noi, dar nu acum, peste vreo două săptămâni, să le proceseze la sediu.

Și eu mă îngrijorasem că le vede doar o persoană…

- Aoleu (zic)… Știți că rostul automatelor ălora este tocmai să introduci cardul, să-ți proceseze și să-ți scoată poza pe loc, să iei bonul și să plătești la casă, așa se întâmplă într-o țară civilizată… Moment în care vânzătoarea de tabac îmi dă o replică genială, cu un zâmbet în colțul gurii:

- Prea simplu, prea simplu pentru România!

Prea simplu? Da, prea simplu, pentru că așa se întâmplă totul în țara asta, cu mari complicații; totul e complicat, ba mai mult, românii înșiși sunt foarte complicați. Deci ce așteptări să mai ai?

Pe peronul de la metrou, în timp ce așteptam trenul și gândindu-mă dacă mai avem șanse la normalitate, am observat un “generaționist”, un tânăr din noua generație care freca niște plicuri de zahăr în mână, probabil vreun rest de pe undeva. Într-un accent de grozăvie către “gașca” lui, rupe pliculețul și toarnă conținutul pe jos. Mi-am zis: da, prea simplu să fim civilizați, noi vrem să ne complicăm…!

O seară ca toate celelalte, poate mai mult sau mai puţin tristă decât cea de ieri, dar la fel de banală. Aceeaşi cameră, acelaşi eu la lumina monitorului… Dar oare sunt acelaşi ca ieri, oare voi fi acelaşi mâine? Zilele se succed interminabil într-o viaţă de om aglomerată şi prea puţin “respirată”. Ne aflăm într-o rutină perpetuă şi chiar şi atunci când am crezut că am schimbat ceva, că am adus ceva nou în trăirea noastră, observăm că defapt nu este aşa. Ne învârtim într-un cerc vicios al conflictelor de tot soiul: bani, boală, gelozie, răzbunare, plictiseală, război… Dar câţi conştientizează că se află în conflict, în primul rând cu ei înşişi, apoi cu lumea din jur? Şi mai important, câţi ştiu cum să pună capăt acestui conflict, dacă putem vorbi de un “capăt” al conflictului? Poate suna exagerat, dar mi-e tare teamă că am învăţat să ne placă această stare, care momentan ne menţine pe o anumită linie de plutire, în lipsa oricărui alt mijloc de a atinge o viaţă paşnică. Paradoxal, nu? Sau doar un viciu de care ne vine foarte greu să ne despărţim? Multe întrebări, aproape nici un răspuns, iar prezentul… e doar o clipă de suprapuneri repetate. Iată timpul nostru, atât de preţios, atât de irosit: între răsărit şi apus rămânem aceleaşi umbre pe suprafaţa pământului! Noi nu ne schimbăm decât în măsura în care ne permite soarele. Din când în când mai adie un vânt, noi nu ne clintim. Din când în când mai cade o ploaie, noi nu ne udăm. Din când în când… aşa trece viaţa noastră!

Poate că nu suntem atenţi, poate că ne grăbim, poate că nu înţelegem ce vor ceilalţi de la noi defapt… Poate că interpretăm şi categorizăm fiindcă în funcţie de cum suntem noi lăuntric, aşa îi vedem şi pe ceilalţi. Interpretările greşite sunt aducătoare de conflict, fără dubiu, dar de ce facem asta? De ce aducem conflictul în vieţile noastre şi ce ar trebui să facem ca să nu mai apară? Poate să terminăm cu etichetările fără noimă pe care le aplicăm în general celor din jurul nostru, poate să fim sinceri, în primul rând cu noi şi apoi, ca o urmare naturală, cu ceilalţi, poate să nu mai folosim complezenţele acestea atât de urâte din viaţa de zi cu zi. Poate că dacă ne-am cunoaşte mai bine pe noi înşine (despuindu-ne de toate aparenţele), atunci nu am mai interpreta greşit ce spun alţii. Cuvintele sunt doar simboluri, la fel ca mai tot ce ne înconjoară. Dacă am cunoaşte cu adevărat persoana din faţa noastră, am înţelege de ce un anumit cuvânt are o altă conotaţie (mai “slabă”) pentru el şi atunci nu l-am mai blama…

Atât de mult ne falsificăm vieţile zi de zi, încât relaţiile noastre omeneşti sunt unele false, de complezenţă şi pentru confort. Suntem interesaţi emoţional să obţinem de la cei din jur aprobare pentru tot ceea ce facem. De ce? Pentru o anumită plăcere psihică cerută de minte. Am sorbit această “cafeină socială” tot mai mult, în fiecare moment, încât am ajuns dependenţi de ea, singura care ne furnizează o anumita liniste aparenta. Ca să fim NOI, aşa cum suntem în realitatate, ar trebui să renunţăm la toată această teatrizare a trăirii, ar însemna să refuzăm să facem ceva împotriva propriei voinţe, ar însemna să le spunem oamenilor verde-n-faţă ceea ce credem despre ei sau să nu le “dăm apă la moară” perpetuând o iluzie (distrugerea utopiilor individuale nu aduce bucurie la început, ci durere, o enormă durere şi tristeţe), ar însemna să ne comportăm absolut fireşte în toate situaţiile în societate, să nu fim bucuroşi dacă nu simţim asta, să nu fim trişti dacă nu simţim asta, să nu pretindem că ştim mai mult sau mai puţin decât ştim cu adevărat, să nu pretindem că putem mai mult dacă într-adevăr nu putem mai mult, să nu aderăm la vreo opinie sau filozofie doar pentru că este mai populară sau mai apreciată în rândul anturajului, să încetăm să mai fim de gaşcă, dacă acea gaşcă se situează din majoritatea punctelor de vedere la polul opus (Atenţie! Obişnuinţa te adaptează lucrurilor!) să încetăm să fim pseudo-”plini de patos”, fiindcă astfel creăm tot mai multe conflicte în jurul nostru. Ca să fim noi trebuie să renunţăm la carapacea aceasta pe care o adunăm zilnic, trebuie să nu mai fim nişte falşi, vicleni şi interesaţi! Ca să fi noi trebuie să renunţăm la complezenţe! Eu sincer, m-am săturat de complezenţe!