Gânduri şi nuanţe

Acel sentiment? Da. Depărtarea și dorul pot să aducă și sentimentul acela nebun în gânduri. Te gândești că de multe ori, pentru persoana pereche, poate apare dorința și intenția de a se elibera de tot, dar absolut de tot și să se manifeste în acord cu această căutare a plăcerii. Te gândești că frumusețea reprezintă în același timp o forță de atracție imensă, mai ales când este acompaniată de un caracter deosebit și o energie care se vrea fără multe inhibiții și fără atașamente. Dar nu poți în același timp să nesocotești că dacă cineva caută ceva în altă parte este poate pentru că nu-l mai găsește unde credeai că este. Lucrul acesta e dureros și te macină. Mai știu de asemenea că dintre toate stările omenești, acel sentiment e cel mai frecvent dar și cel mai puțin credibil. Pentru că de multe ori mintea e un agent masochist și sabotor al propriului “cămin” – omul. Și totuși nu e separată de om, deci dacă eu mă gândesc la lucrurile acestea, înseamnă că EU sunt masochist, EU sunt propriul meu sabotor. De multe ori conștientizezi lucrul acesta și te întrebi de ce ți se întâmplă… Oricum, eu nu am crezut în lucrurile care se pretind în totalitate adevărate, precum nici în lucrurile care sunt absolut false. Iar dacă e să vorbesc despre stările omenești, aș putea spune că există un sâmbur de adevăr în orice fel de mistificare. Problema este că din sâmburele acesta pot să iasă mistificări luate drept adevărate. E ca și cum nu ai știi că este anotimpul primăverii și, văzând o frunză uscată cum îți trece prin fața ochilor, anunțând înverzirea, tu spui că este toamnă…

Între frig şi cald, între întuneric şi lumină, între tăcere şi cuvinte, între cer şi ape, între verde şi alb, între roşu şi negru, între inimă şi minte, între patru ochi, între braţele mele, între o privire şi un sărut, între o păpădie şi un cactus, între pământ şi univers, între ochi şi oglindă, între braţele tale, între pustiu şi plin, între îndoială şi certitudine, între adevărul meu şi adevărul tău, între dimensiuni, între plopi şi fereastră, între primăvară şi iarnă, între dragoste şi tristeţe, între trădare şi libertate, între gânduri şi sentimente, între sentimente contradictorii, între firele de iarbă şi nori, între fum şi aer, între ţigară şi acceptare, între refuz şi îmbrăţişare, între frică şi zâmbet, între râsul meu şi râsul tău, între o piesă de teatru şi viaţă, între luciditate şi iluzie, între nimic şi copleşeală, între vălmăşagul de senzaţii, între dorinţă şi raţiune, între mit şi biografie, între paginile unei cărţi, între străzi îndepărtate, între ispită şi prietenie, între noapte şi dimineaţă, între un peron părăsit şi un nou început, între filozofie şi sentiment, între afecţiune şi rece, între poftă şi realitate, între energie şi iluzie, între dans şi nemişcare, între mişcările gândurilor, între polii unui magnet în potcoavă, între râu şi lac, între culorile ochiilor, între atingeri simple, între aripa unui fluture şi zborul unui fulg de păpădie, între scântei şi picături de ploaie, între razele de soare şi umbra unui copac, între vânt şi furtună, între vis şi cuprindere, între cuvinte şi manifestare, între un bondar şi o albinuţă. Aşa, fie vorba, între mine şi tine…

“A trăi împreună cu semenii noştrii e un lucru dificil şi complicat şi puţini sunt cei care reuşesc fără mari eforturi. Dorim ca relaţiile cu semenii noştrii să fie stabile, durabile, deşi ele sunt esenţialmente schimbătoare; trebuie să înţelegem această mişcare în mod profund şi deplin, să înţelegem că nu ne putem conforma unor reguli interioare sau exterioare. Conformarea, care reprezintă însăşi structura edificiului social, nu îşi pierde puterea sau importanţa decât atunci când există iubire” (J. Krishnamurti)

E acolo. Îl simţi prin toţi porii şi totuşi ţi-e frică… Nu vrei să complici lucrurile, nu vrei să fi considerat trădător, nu vrei să ţi se pună etichete şi totuşi e acolo. Cum ai putea să negi ceea ce îţi face inima să bată cum nu a mai bătut de mult timp şi mintea să devină euforică? Simţi că ai putea să zbori, ca un fulg de păpădie, dar iarăşi, ţi-e frică. Ah, să o ia dracu de frică iraţională, nu e decât o proiecţie neruşinată a gândurilor care şi ele ies din obârşia lor acum. Să fie doar o senzaţie iluzorie, să fie o boare trecătoare, care apoi te lasă trist şi lipsit de orice contur? Nu ştii, nu mai ştii nimic… Tot ce ştii este că ACUM, în ACEST moment, este acolo şi peste asta nu pot să treci, fiindcă nu te lasă, pur şi simplu nu te lasă. Oricum, nimic nu poate să mai fie cum a mai fost, oricum totul s-a schimbat, totul se schimbă în continuare. Ştii, în momentele acestea, mă întreb de ce ne este frică de moarte… Poate pentru că nu ştim să TRĂIM!

O noapte de vară călduroasă. Ea stătea pe bancă… Discutam despre lucruri care nici nu contează şi râdeam, acompaniaţi de greierii din grădină. Atingerea mâinilor ei, mireasma din păr, ochii înstelaţi şi buzele, ah, mai scumpe ca orice. Niciodată n-am mai fost aşa de lucid ca atunci şi era o stare de bine.

Un drum de seară prin parcul rozelor, de unde cerul limpede ne privea cugetător. Eram toţi şi ne simţeam bucuroşi. Un uşor miros de flori de tei, un zâmbet, o idee mai uşoară decât aerul, o privire întrebătoare şi o stare de bine.

Singur, privind Dunărea, scriind cuvinte poate fără rost… Priveliştea întinsă, insula nemişcată şi pescăruşii din depărtare se regăseau în mine şi mai apoi pe foaia din mâinile mele. Căldura soarelui îmi mângâia fruntea şi ştiam că ea era acolo, chiar dacă nu lângă mine. Era întotdeauna acolo şi era o stare de bine.

Aşa suntem majoritatea, trăim “azi”, ca şi cum ar fi încă “ieri”, agăţându-ne cu disperare de un trecut care nu mai este, decât ca proiecţia propriei noastre minţi. Inspirăm trecut ca să expirăm iluzii, amăgiri, ca şi cum acelea au fost singurele momente reale, ca şi cum n-or să mai fie altele. Ne hrănim din stări de bine trecute şi uităm de “acum”. ACUM, poate e o stare de bine, dar ne vom da seama prea târziu…

Priveam în jos, îngândurat. “Ce-ai?”, m-a întrebat, ca şi cum aş fi putut să-i spun atunci tot ce-mi trece prin minte, toate frământările mele care m-au adus către starea aceea. “Ce-am?”, am întrebat, ca şi cum nimic nu ar fi fost real. Puteam să-i spun că sunt trist? Puteam să-i spun că până la urmă am ajuns în punctul în care am simţit că o să ajung încă de la început? Că am avut nopţi în care nu puteam să dorm, gândindu-mă la emoţiile care mă traversau haotic fără nici o noimă? Că din pricina “unei persoane” zilele mele nu au mai fost la fel? Puteam să-i spun că am învăţat până la urmă costul a ceea ce noi, oamenii, numim “iubire”, “prietenie”? Puteam să-i vorbesc despre faptul că lumea în care trăim e o lume bolnavă pe de-a-ntregul, fiindcă ne-am îndepărtat cu toţii de esenţă, de ceea ce este simplu şi frumos cu adevărat? Că ne pierdem întotdeauna în lucruri care contează prea puţin? Că lucrurile mici şi esenţiale le ocolim mereu? Puteam să-i spun că starea mea e ca o dragoste întoarsă? Că eu sunt defapt cel ce mă văd în oglindă, că toţi ceilalţi sunt nişte tablouri? Puteam să-i zic că sunt furios pe mine şi pe toţi ceilalţi? Că nu am curajul să sparg ultima carapace, că nu au curajul să fie mai drepţi? Că nu mai vreau să fiu prostul care să dea totul de la el pentru un strop de sinceritate, că nu vor să fie sinceri nicicând? Puteam? Puteam să-i spun că aş vrea uneori să stau singur, undeva unde doar liniştea să-mi vorbească? Că alteori aş strânge în braţe o persoană pentru amândoi? Puteam să-i zic că sunt certat cu mine? Că mint şi construiesc de atâta vreme numai iluzii? Puteam să-i spun că mă scârbeşte faptul de a mă împiedica de iluziile altora? Puteam? Puteam să-i vorbesc despre cum se învârte lumea cu mine când “cineva anume” se aşează lângă mine, fără să am un răspuns clar de ce se-ntâmplă asta? Puteam să-i zic că aş fi vrut un prilej de iubire, dar limpede ca roua dimineţii, fără impurităţi, fără conflicte? Că mă simt penibil dorind asta? Că atât de mult îmi fac greaţă cuvinte ca “iubire”, “fericire”, “sinceritate”, când toţi vorbesc de ele, împroşcându-le în mizerie? Puteam să-i zic că mi-e greaţă? Că poate e singura persoană, în ultima vreme, care m-ar mai determina să vorbesc? Că simt nevoia să vorbesc cu cineva şi să-i spun că sunt trist şi poate că ea ar fi singura din ultima vreme? Că aş fi numit-o “prieten” dacă m-ar fi lăsat? Că nici măcar în astfel de rânduri nu m-aş explica pe deplin? Puteam? Oricum nu m-ar fi crezut! Oricum ar fi fost o altă iluzie! Oricum am fi terminat supărându-ne!
“N-am nimic”, am zis scurt şi concis. Şi fiecare ne-am văzut de starea lui…