Nemuritor
Prolog: E câteodată-un timp de nu suporţi tăcerea
şi singur printre umbre deloc n-ai vrea să fii.
Nemuritor, toiagul va lumina cărarea…
A fi iubit şi a iubi!
şi singur printre umbre deloc n-ai vrea să fii.
Nemuritor, toiagul va lumina cărarea…
A fi iubit şi a iubi!
Ninge din copaci cu frunze uscate,
în sufletul meu o toamnă mai blândă.
Şi-am umblat pe cărări cenuşii, răsfirate
cu ochii lăcrimaţi şi inima flămândă.
în sufletul meu o toamnă mai blândă.
Şi-am umblat pe cărări cenuşii, răsfirate
cu ochii lăcrimaţi şi inima flămândă.
Am trăit mii de ani în clipe uitate,
solitar şi-ntristat de un timp în batjoc.
Iată, sunt viu încă! De vremi zbuciumate
sunt călit ca o sabie prin foc.
Mă întorc mai fidel către lumea cea mare,
ce la sân m-a hrănit cu otravă şi-amor.
Mi-a fost dat să cunosc apusul de soare
şi apoi răsăritul ce-i urmează de zor.
Am călcat tot pământul căutând însetat
şi-am murit să mă nasc pe acelaşi cerc.
Amare idealuri se nasc ne-ncetat –
iluziile vin, iluziile trec.
Am crezut în zeii ce perindă vise
şi-n temple ce ţes din speranţe model.
Din uşă în uşă, dar toate închise,
am bătut şi am plecat la fel.
Am strâns în mine picuri de ceară,
născute în focul de eoni arzând.
Căzut în suspinul unei nopţi de vară,
m-am ridicat din nou râzând.
Şi iată, în spate port trecutul,
rătăcitor mişcându-mă mereu.
Spre viitor mă-ndreaptă iar apusul…
Am cunoscut omenirea: sunt eu!
Bătrân de ani, mă nasc ultima oară,
de nemurire nu am trebuinţă.
Cu frunze ruginii, o toamnă nouă-afară,
în mine s-a născut o nouă fiinţă.
