Este cu adevărat o plăcere să mergi noaptea, nu foarte târziu, nu foarte devreme prin Bucureşti. De cele mai multe ori străzile sunt pline de… oameni. Fiecare parc freamătă de lume şi agitaţie de vară. Da, e cald, foarte cald şi opţiunea logică a celor mai mulţi este să iasă dintre cei patru pereţi în natură sau între alţi patru pereţi care bubuie de muzică. Dar să rămânem la verde… Sunt persoane care-şi plimbă câinii, persoane care pur şi simplu se plimbă (îndrăgostiţi sau nu neapărat) şi persoane care practică diferite sporturi chiar şi la acele ore: alergat, tenis de masă, fotbal, ş.a. probabil. Acum nu ştiu dacă mâncatul seminţelor ar trebui să-l includ la secţiunea sport sau la secţiunea “speciale”, fiind o preocupare mintală intensă, dar cu siguranţă este observabilă de multe ori şi în locurile cele mai neaşteptate. Este cu adevărat o plăcere să vezi covoare de coji de seminţe pe care unii cu simţ estetic mai dezvoltat - presupun - l-au aşezat sub tălpile lor sau chiar peste. Mda… căldura te determină să alegi metode diferite de a te răcori, ori se pare că nişte coji de seminţe ţin răcoare la picioare. E cu adevărat o plăcere să mă întorc acasă la acele ore - frumoase de altfel vara - şi să văd în cartier diferite astfel de covoare din loc în loc, în culori de negru sau alb, în funcţie de preferinţele “devoratorilor”, să aud o pirandă cum îşi strigă puradeii, să aud un microbist semi-treaz cum înjură echipele de fotbal detestate şi să văd “bă-eţii” de cartier (cu accentul prelungit pe e), toţii cum se bălăcesc în coji de seminţe. Cred din tot sufletul că acest lucru îi relaxează nespus de mult. În mod curios, nişte porci dintr-o curte mai îndepărtată care până nu demult se scăldau în noroi ca să se răcorească, se uită stupefiaţi la toată această paranghelie. Probabil se întreabă…

De ceva vreme sunt răcit! O stare generală proastă a corpului şi durerea în gât sunt efectele care m-au condiţionat zilele astea. Mă gândesc că am băut ceva rece, cu toate că asta era ceva normal la mine, deci nu avea cum să fie… Poate am prins vreun virus din mers şi al dracului şi-a înfipt ghearele microscopice în gâtlejul meu, cu toate că şi asta e cam puţin probabil… Acum tuşesc şi expectorez, deci e mai bine şi cred că am o vagă impresie de unde mi s-a tras toată târăşenia asta. Defapt sunt aproape sigur că durerea de gât am “primit-o” în urma multor porcării pe care le-am “înghiţit” în ultima vreme. Vorbe judecătoare “pline de patos” şi acreală, priviri aşa-zis stigmatizatoare şi amare, complezenţe usturătoare, ironii, asta ca să enumăr doar câteva dintre ele. Însă ce mă deranjează cel mai mult este de ce mama dracului am acceptat toate astea? Cred că de fraier!

M-am săturat de autofilii care se pricep să pună etichete la toată lumea şi se prefac că sunt de partea cea bună, liberi cugetători şi morali. Just another brick in the big fucking wall! (mi-am permis să parafrazez Pink Floyd) M-am săturat de “habotnicii” societăţii, închişi în propria lor “respectabilitate”. M-am săturat de eticienii de ocazie care nici măcar cu vârful nasului nu au atins viaţa, dar îşi permit să-şi dea cu părerea, doar la asta se pricep cel mai bine. M-am săturat de ei toţi! Un fel de malahişti, cărora le place să-şi aţâţe eul până la orgasm neuronal. Mă scârbesc! Iar în loc să te sufoci atunci când îţi vine să tuşeşti, de recomandat este să şi expectorezi. Adică să scuipi! Deci SCUIP!

În general le vine uşor oamenilor să-şi dea cu părerea, neputând să fie decât subiectivi, în general le vine uşor celorlalţi să judece, negândindu-se că poate într-o zi or să fie şi ei judecaţi, în general le vine uşor să spună ce trebuie şi ce nu trebuie, doar aşa i-a învăţat societatea, să fie conformişti, respectabili. În general le vine uşor oamenilor să terfelească sentimentele în definiţii şi teorii care ar trebui să redea o stare de fapt care nu poate fi definită, teoretizată, pusă în sisteme şi dezvoltată după metode sau tehnici, în general este uşor pentru ceilalţi să pretindă că sunt morali, raţionali, în general le este uşor să creadă că îi înţeleg pe ceilalţi, când nici măcar pe ei nu se înţeleg, în general le vine uşor să acuze de egoism, când chiar în momentul acuzării ei sunt cei mai mari egoişti, în general este uşor să-ţi faci prieteni, mai greu să-i păstrezi pe cei care cu adevărat înţeleg viaţa, în general oamenii caută confortul iar societatea le oferă reţeta perfectă în afara căreia se simt înfricoşaţi. În general, oamenilor, le este este uşor să fie ironici, doar e o plăcere perversă. În general oamenii vorbesc doar ca să se afle în treaba altuia, măcar de şi-ar vedea de treaba lor.. În general le vine uşor unora să arunce cu pietre, dar într-o zi or să resimtă durerea tuturor celor loviţi de ei.

În general este uşor să spui că ţii la cineva, când tu defapt ţii numai la tine!

Omul modern, avatar al consumului de orice fel, nu este sănătos. Şi nu zic acest lucru în mod ironic. Condiţionat de conspiraţia profitului, omul din zilele noastre nu numai că nu luptă dar se şi complace în căuşul sistemului care-l produce pe bandă rulantă (ca în Minunata lume nouă a lui Huxley) şi care la rândul lui e renăscut din aspiraţiile alterate ale acestui om. Iată un pervers perpetuum mobile! Acest om, de care nu ne deosebim nici eu, nici tu, capătă astfel insuficienţe pe toate planurile.

Când ţi-e sete cauţi apă, când eşti obosit cauţi o bancă pe care să te odihneşti, când te saturi de televizor te ascunzi într-o carte şi viceversa, când e prea cald în autobuz cauţi un geam deschis, când e prea frig, o sursă de căldură şi aşa mai departe. Antidoturi… Dar când eşti trist, furios, plictisit, urât şi dispreţuit, alungat, ocolit, judecat fiindcă nu te-ai conformat normei de respectabilitate a societăţii, când te simţi pur şi simplu nenorocit, când în sfârşit conştientizezi acel gol lăuntric pe care l-ai umplut numai cu superficialităţi şi insignifianţe? Ce faci atunci omule? Ce antidot poate exista? Din consum te-ai născut la consum te vei întoarce…

Ştiu că este un clişeu, dar este corect: toţi căutăm ceva! De cele mai multe ori nu ştim ce căutăm, dar umblăm aşa, prin spaţiul şi timpul dintre lumini. Sau poate nu? Mai rar…

De ce există clădiri? De ce există străzi şi trotuare? De ce există magazine, haine şi bijuterii? De ce există alimente congelate şi frigidere? De ce există televizoare, ziare şi cărţi? De ce inventăm lucruri? De ce gândim complexităţi? De ce simţim mai mult sau mai puţin decât este necesar?

De ce sunt războaie? De ce există maşini şi maşinării? De ce este mai mult rău decât bine sau mai mult bine decât avem nevoie? De ce divizăm totul în bine şi rău, frumos şi urât? De ce căutăm plăcerea? De ce semănăm durerea?

De ce uităm să iubim, de ce urâm când nu ni se răspunde la iubire? De ce avem nevoie de biserici şi dumnezei care de care mai iertători, înfricoşători sau promiţători de tărâmuri prea înalte? De ce bem alcool, de ce fumăm ţigări, de ce ne drogăm cu iluzii?

De ce am inventat instrumente de cântat? De ce ne place muzica pe care am născut-o? De ce am creat jocul? De ce ne jucăm cu vieţile noastre sau ale altora? De ce am inventat telefonul? De ce simţim nevoia să comunicăm la distanţe mari? De ce nu-i vedem pe oamenii de lângă noi?

De ce vorbim sau tăcem prea mult? De ce încercăm să fim mai mult decât suntem, de ce nu ne întindem până unde putem? De ce închidem soarele într-un bec, de ce stingem ziua între ziduri?

De ce punem atâtea întrebări, de ce mimăm atâtea răspunsuri? De ce nu ştim să trăim? De ce este prea plină lumea? De ce suntem prea goi pe dinăuntru?

Dacă am dărâma totul, tot ce am creat în jurul nostru şi să rămânem doar noi între pământul de sub tălpi şi cerul de deasupra, ce s-ar întâmpla? Poate că o mână de oameni, pentru prima oară în viaţa lor, ar respira, ar vedea păsările înaltului, s-ar uita unii la alţii şi s-ar îmbrăţişa. Pentru prima oară…

Dărâmaţi lumea şi o vom construi din nou! La fel…?

Între frig şi cald, între întuneric şi lumină, între tăcere şi cuvinte, între cer şi ape, între verde şi alb, între roşu şi negru, între inimă şi minte, între patru ochi, între braţele mele, între o privire şi un sărut, între o păpădie şi un cactus, între pământ şi univers, între ochi şi oglindă, între braţele tale, între pustiu şi plin, între îndoială şi certitudine, între adevărul meu şi adevărul tău, între dimensiuni, între plopi şi fereastră, între primăvară şi iarnă, între dragoste şi tristeţe, între trădare şi libertate, între gânduri şi sentimente, între sentimente contradictorii, între firele de iarbă şi nori, între fum şi aer, între ţigară şi acceptare, între refuz şi îmbrăţişare, între frică şi zâmbet, între râsul meu şi râsul tău, între o piesă de teatru şi viaţă, între luciditate şi iluzie, între nimic şi copleşeală, între vălmăşagul de senzaţii, între dorinţă şi raţiune, între mit şi biografie, între paginile unei cărţi, între străzi îndepărtate, între ispită şi prietenie, între noapte şi dimineaţă, între un peron părăsit şi un nou început, între filozofie şi sentiment, între afecţiune şi rece, între poftă şi realitate, între energie şi iluzie, între dans şi nemişcare, între mişcările gândurilor, între polii unui magnet în potcoavă, între râu şi lac, între culorile ochiilor, între atingeri simple, între aripa unui fluture şi zborul unui fulg de păpădie, între scântei şi picături de ploaie, între razele de soare şi umbra unui copac, între vânt şi furtună, între vis şi cuprindere, între cuvinte şi manifestare, între un bondar şi o albinuţă. Aşa, fie vorba, între mine şi tine…

“A trăi împreună cu semenii noştrii e un lucru dificil şi complicat şi puţini sunt cei care reuşesc fără mari eforturi. Dorim ca relaţiile cu semenii noştrii să fie stabile, durabile, deşi ele sunt esenţialmente schimbătoare; trebuie să înţelegem această mişcare în mod profund şi deplin, să înţelegem că nu ne putem conforma unor reguli interioare sau exterioare. Conformarea, care reprezintă însăşi structura edificiului social, nu îşi pierde puterea sau importanţa decât atunci când există iubire” (J. Krishnamurti)

E acolo. Îl simţi prin toţi porii şi totuşi ţi-e frică… Nu vrei să complici lucrurile, nu vrei să fi considerat trădător, nu vrei să ţi se pună etichete şi totuşi e acolo. Cum ai putea să negi ceea ce îţi face inima să bată cum nu a mai bătut de mult timp şi mintea să devină euforică? Simţi că ai putea să zbori, ca un fulg de păpădie, dar iarăşi, ţi-e frică. Ah, să o ia dracu de frică iraţională, nu e decât o proiecţie neruşinată a gândurilor care şi ele ies din obârşia lor acum. Să fie doar o senzaţie iluzorie, să fie o boare trecătoare, care apoi te lasă trist şi lipsit de orice contur? Nu ştii, nu mai ştii nimic… Tot ce ştii este că ACUM, în ACEST moment, este acolo şi peste asta nu pot să treci, fiindcă nu te lasă, pur şi simplu nu te lasă. Oricum, nimic nu poate să mai fie cum a mai fost, oricum totul s-a schimbat, totul se schimbă în continuare. Ştii, în momentele acestea, mă întreb de ce ne este frică de moarte… Poate pentru că nu ştim să TRĂIM!

O noapte de vară călduroasă. Ea stătea pe bancă… Discutam despre lucruri care nici nu contează şi râdeam, acompaniaţi de greierii din grădină. Atingerea mâinilor ei, mireasma din păr, ochii înstelaţi şi buzele, ah, mai scumpe ca orice. Niciodată n-am mai fost aşa de lucid ca atunci şi era o stare de bine.

Un drum de seară prin parcul rozelor, de unde cerul limpede ne privea cugetător. Eram toţi şi ne simţeam bucuroşi. Un uşor miros de flori de tei, un zâmbet, o idee mai uşoară decât aerul, o privire întrebătoare şi o stare de bine.

Singur, privind Dunărea, scriind cuvinte poate fără rost… Priveliştea întinsă, insula nemişcată şi pescăruşii din depărtare se regăseau în mine şi mai apoi pe foaia din mâinile mele. Căldura soarelui îmi mângâia fruntea şi ştiam că ea era acolo, chiar dacă nu lângă mine. Era întotdeauna acolo şi era o stare de bine.

Aşa suntem majoritatea, trăim “azi”, ca şi cum ar fi încă “ieri”, agăţându-ne cu disperare de un trecut care nu mai este, decât ca proiecţia propriei noastre minţi. Inspirăm trecut ca să expirăm iluzii, amăgiri, ca şi cum acelea au fost singurele momente reale, ca şi cum n-or să mai fie altele. Ne hrănim din stări de bine trecute şi uităm de “acum”. ACUM, poate e o stare de bine, dar ne vom da seama prea târziu…

Azi am luat o foaie de hârtie şi un creion şi am început să scriu. Buuun… să vedem!

Sunt încă la facultate, asta e bine, pentru că nu mai sunt la liceu (ceea ce nu era foarte rău, dar starea de bine trecută nu se poate translata din păcate şi am şi o vârstă venerabil de tânără). Trebuie să trec examene, să mă distrez şi să merg pe drumul cunoaşterii atât cât mă duc picioarele. Ce buchet frumos şi colorat! Acum, la punctul următor, trebuie să termin facultatea şi asta în glorie evident… iertaţi-mi dorinţa pentru nişte lauri, dar aşa trebuie să fim în viaţă, cât se poate de egoişti şi interesaţi. Buuun… după prima victorie urmează master şi evident un serviciu foarte bun, plătit cât mai gras, doar am cu ce, nu? Oameni buni, angajaţi ca mine nu veţi mai găsi, iar cel mai bine mă pricep să fiu director la un institut de cercetări cunoscut şi cu relaţii internaţionale sau măcar diplomat în lipsă de altceva. Doar am cu ce… Am şi serviciu, masterul e aproape terminat, deci la punctul următor trebuie să-mi caut o consoartă. Clar! Dacă se poate cea mai frumoasă fată din lume, deşteaptă foc, dar nu mai mult decât mine şi care să-mi înţeleagă spiritul meu boem. Dacă o cheamă şi Josephine, atunci totul e ca pe roate. Ce să fac, sunt insuportabil de dăruit! La punctul următor este evident: doctoratul şi apoi diplomaţia e la doi paşi. Limbi străine ştiu, prezentabil sunt, am o soţie minunată, iar copacul cunoaşterii îl cresc practic în propria grădină, de la vila recent construită. Doamne, îţi mulţumesc că m-ai binecuvântat să trăiesc printre oameni de vază, nu printre nenorociţi!

Cum cine sunt eu? Uite, du-te la o oglindă şi uită-te… ai să mă vezi în toată splendoarea mea!

P.S: Acum, dacă mă scuzaţi, trebuie să vărs…