Noul blog: www.gandurisinuante.wordpress.com

Ieri am dat o raită prin Carrefour de la Unirii. De la parter niște iaurturi, o pastă de dinți, un deodorant și de la etaj pâine și evident o bere, Paulaner. Ei bine, când am urcat, mai întâi de toate am sesizat un automat. Un automat de poze. Principiul e simplu: introduci ce fel de card ai, selectezi pozele și câte exemplare vrei, comanzi, pozele se procesează, le preieie împreună cu bonul, plătești la casă și pe-aici ți-e drumul. Nu! (…) Cum nu? Uite așa, nu, fiindcă asta se întâmplă în afară, într-o țară civilizată. Aici era pus un anunț pe hârtie A4 că pozele se preiau de jos de la tutungerie. Cum? Adică cine e acolo o să vadă pozele mele? Exact! Păi sunt poze intime, personale! Ei bine, nu ai ce face! Fi-r-ar a… Bun, iau pâinea, berea și cobor cu bonul de la automat să preiau pozele de la standul de țigări, asta e…

- Bună ziua, am și eu un bon pentru niște poze, comandate la aparatul de deasupra.

- Așa…

- Păi am înțeles că de la dvs le iau.

- Da, de la noi, dar nu acum, peste vreo două săptămâni, să le proceseze la sediu.

Și eu mă îngrijorasem că le vede doar o persoană…

- Aoleu (zic)… Știți că rostul automatelor ălora este tocmai să introduci cardul, să-ți proceseze și să-ți scoată poza pe loc, să iei bonul și să plătești la casă, așa se întâmplă într-o țară civilizată… Moment în care vânzătoarea de tabac îmi dă o replică genială, cu un zâmbet în colțul gurii:

- Prea simplu, prea simplu pentru România!

Prea simplu? Da, prea simplu, pentru că așa se întâmplă totul în țara asta, cu mari complicații; totul e complicat, ba mai mult, românii înșiși sunt foarte complicați. Deci ce așteptări să mai ai?

Pe peronul de la metrou, în timp ce așteptam trenul și gândindu-mă dacă mai avem șanse la normalitate, am observat un “generaționist”, un tânăr din noua generație care freca niște plicuri de zahăr în mână, probabil vreun rest de pe undeva. Într-un accent de grozăvie către “gașca” lui, rupe pliculețul și toarnă conținutul pe jos. Mi-am zis: da, prea simplu să fim civilizați, noi vrem să ne complicăm…!

Acum vreo lună am fost plecat în viitor. Am pășit într-o lume nouă, necunoscută, unde totul îmi era străin la prima vedere: clădirile erau altfel, informația era alta, oamenii păreau alții și altfel. Am pășit curajos pe străzile acestei lumi necunoscute de mine până atunci, am intrat în clădirile lor, am discutat cu ei, așa cum am putut și mi s-a părut totul a fi un vis trăit, o dorință împlinită pe neștiute de către universul ce mi-a ghicit-o. Mi-am dat seama că emoțiile care mă traversau într-o astfel de lume sunt multe, rapide și câteodată imposibil de structurat în întregime, devreme ce trebuie să înveți totul foarte rapid, dar cu toate astea am înțeles ceva important, căci în ciuda timpului scurt pe care l-am petrecut acolo, am ajuns să respir mai bine lumea aceasta nouă, să mă uit mai profund în sufletul oamenilor ce o populau și dincolo de castele, palate, catedrale, piețe și limba străină am văzut că erau la fel ca mine, ca tine… Oamenii sunt la fel peste tot și cred că Jiddu Krishnamurti avea dreptate când spunea că fiecare om este istoria omenirii întregi. Oamenii lucrează cu forme diferite de a gândi și de a privi lumea, dar în esență sunt aceeași dintotdeauna și peste tot. Poate părea o afirmație hazardată, dar este ceea ce am descoperit eu și nu trebuia să fac înconjurul lumii pentru asta; totul se leagă de cele mai mici detalii. Poate și din această cauză mi-a rămas atât de adânc și frumos întipărit în memorie perioada aceea, că simțisem că aș avea posibilitatea să aparțin acelui loc ca oricine altcineva. De curând, pășind pe malul mării, văzând castelele de nisip, mi-am amintit cu dor…

Există câteva verbe pe care oamenii le întrebuințează pentru a defini un concept, o idee abstractă sau ceva concret.  Care este diferența între a știi și a crede? Dacă spun știu că mărul acela este pe masă, sau este roșu, sau este galben fac o afirmație bazată pe empirism. Mărul este pe masă, îl văd, îl pot atinge și gusta. Totul este cât se poate de concret. Dacă aș spune cred că mărul acela este pe masă m-aș putea supune unei analize ironice din partea unor terțe persoane. A spune cred implică o anumită incertitudine vis-a-vis de obiectul sau conceptul pe care vrem să-l definim în acest mod, pe când a spune știu reprezintă certitudinea maximă și o atestare cât se poate de concretă a obiectului sau conceptului. Dacă spun cred în Dumnezeu sau cred că Dumnezeu există, îmi bazez această afirmație pe o speranță intrinsecă, pe o necesitate a unui plan superior în care vreau să mă proiectez în lipsa unei alternative concrete care să mă împuternicească în acțiunile și manifestările mele. Dar dacă spun știu că Dumnezeu există sunt eu oare mai aproape de un adevăr palpabil, pe care pot să-l verific ulterior prin numeroase modalități? Nimic mai iluzoriu, pentru că nu pot face acest lucru. Nu am cum să-l “verific”, cum să-l “testez” pe Dumnezeu. Așadar, în acest caz, a spune cred este mai aproape de ideea sau conceptul pe care vrem să îl definim, decât a spune știu.

Există astfel un fel de a spune cred și a spune știu pentru idei concrete și un fel de a spune pentru idei sau concepte abstracte. În primul caz, ad literam, “știința” este reală, pe când în al doilea “credința” este cea reală, cea care te apropie de o dimensiune pe care astfel o faci probabilă. Este diferența între palpabil și probabil, care au la bază aceeași premisă: omul încearcă să își construiască o lume care pentru el să aibă sens și astfel să poată relaționa în/cu ea.

Acel sentiment? Da. Depărtarea și dorul pot să aducă și sentimentul acela nebun în gânduri. Te gândești că de multe ori, pentru persoana pereche, poate apare dorința și intenția de a se elibera de tot, dar absolut de tot și să se manifeste în acord cu această căutare a plăcerii. Te gândești că frumusețea reprezintă în același timp o forță de atracție imensă, mai ales când este acompaniată de un caracter deosebit și o energie care se vrea fără multe inhibiții și fără atașamente. Dar nu poți în același timp să nesocotești că dacă cineva caută ceva în altă parte este poate pentru că nu-l mai găsește unde credeai că este. Lucrul acesta e dureros și te macină. Mai știu de asemenea că dintre toate stările omenești, acel sentiment e cel mai frecvent dar și cel mai puțin credibil. Pentru că de multe ori mintea e un agent masochist și sabotor al propriului “cămin” – omul. Și totuși nu e separată de om, deci dacă eu mă gândesc la lucrurile acestea, înseamnă că EU sunt masochist, EU sunt propriul meu sabotor. De multe ori conștientizezi lucrul acesta și te întrebi de ce ți se întâmplă… Oricum, eu nu am crezut în lucrurile care se pretind în totalitate adevărate, precum nici în lucrurile care sunt absolut false. Iar dacă e să vorbesc despre stările omenești, aș putea spune că există un sâmbur de adevăr în orice fel de mistificare. Problema este că din sâmburele acesta pot să iasă mistificări luate drept adevărate. E ca și cum nu ai știi că este anotimpul primăverii și, văzând o frunză uscată cum îți trece prin fața ochilor, anunțând înverzirea, tu spui că este toamnă…

E 1 martie. Aproape că nu crezi. Te gândeşti că timpul poate chiar trece mai repede, nu metaforic, ci realmente. Poate ziua chiar are 16 ore în loc de 24. Oricum ar fi, textura rămâne aceeaşi! La fel şi simbolul mărţişorului. Obsesiva dualitate roşie-albă rămâne, în fond, aceeaşi de sute de ani la noi. Defapt, am citit deunăzi, la început, negrul înlocuia roşul (o legătură cu Baba Dochia, nu am reţinut). Interesant, mi-am zis! Un fel de Yin Yang românesc, numai că la noi îi zice Mărţişor. Dar cum s-a metamorfozat această dualitate? Poate are de-a-face cu neaoşul “haz de necaz” sau “dracu nu e aşa negru precum pare”. Interesant, mi-am zis din nou! La fel cum omul sfinţeşte locul, îl poate şi împuţi, iar până la urmă, răul nu e un concept beyond, el sălăşluieşte chiar în capacitatea noastră umană, în sângele nostru. Roşul e sângele! În om se află TOATĂ puterea de a schimba realitatea, lumea, în bine sau în rău. Osho (că tot am dat-o pe orientale) spunea într-un fragment pe care l-am reţinut, că binele şi răul sunt sunt două feţe ale aceleaşi monede. Deja ajungem undeva… Închipuiţi-vă acum un *.gif în care se observă un yin-yang, unde doar partea roşie rămâne fixă. Punctul din partea roşie şi toată partea cealaltă se transformă alternativ. Păi este exact omul în acţiune! Omul, adică sângele, transformă realitatea şi este apoi transformat de realitatea pe care a transformat-o (punctul de pe roşu), care poate fi albă sau neagră, bună sau rea. Mind dazzling…
Şi mărţişorul? Păi mărţişorul e un îndemn la Bine…

Fiecare zi e o experienţă inedită. Mă trezesc, mănânc, mă îmbrac şi ca oricare cetăţean al acestui Bucureşti, mă îndrept spre un mijloc de transport în comun. De fiecare dată e un nou început, iar gândurile mele, cu o speranţă poate naivă, îmi şoptesc: “poate prinzi mai repede ceva în dimineaţa asta”. Am renunţat de mult timp să mai fac “blatul”, în urma unor experienţe aproape de amendă (E.A.A.) şi m-am înscris în rândul oamenilor cu bun simţ din acest punct de vedere. Tramvaiele trec, autobuzele trec, numai al meu nu vine; decât aşa, în ciudă, după vreo 10-15 minute pe puţin. M-am întrebat de multe ori dacă este o treabă personală între mine şi tramvaiul ăla nenorocit.

În dimineaţa aceasta am ales metroul, măcar dacă aştept, să nu mă stresez decât de ciudă, nu şi de frig. Merg pe trotuar, traversez bulevardul şi când să mă uit fericit că tramvaiul nu va veni oricum până ajung eu la metrou, iată că din depărtare se vede dragonul lung de fier cum nechează. Şi evident, de data aceasta, abonamentul meu nu este… O scânteie delincventă mă îndemna să mă întorc la vechile obiceiuri. Gândurile mele înjură, fac spume, tramvaiul trece mai departe, iar eu continui pe jos. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ca şi cum ironic s-ar fi uitat la mine, râzând din încheieturile lui ruginite, în urma lui şi chiar pe lângă mine, e altul…

Dacă aş fi luat tramvaiul pe blat sunt sigur, absolut sigur că Marele Murphy nu m-ar fi dezamăgit, scoţându-mi, destinat, controlorii în faţă. Îmi şi închipui: “legitimaţia de călătorie vă rugăm!”, iar gândurile mele, efervescente parcă vrând să iasă în afară: “Vă rog… GO FUCK YOURSELVES!!!”.

Oamenii sunt cei mai mari arhitecţi ai schimbării! De când eul a devenit pentru individ punctul central au apărut şi dorinţele fundamentale, din care se desprind toate celelalte dorinţe. Dorinţa de a te impune, dorinţa e a te arăta cel mai bun, dorinţa de a te diferenţia, dorinţa de a acapara, dorinţa de confort, dorinţa de a schimba lucrurile de fiecare dată. Şi am schimbat lumea de mii de ori… Am numit aceasta de-alungul vremurilor în diferite moduri: viaţa e o junglă, instinct de supravieţuire, stăpânirea celui dominant, puterea maselor, luptă de clasă, economie de piaţă, ş.a.m.d. Omenirea s-a dezvoltat, a crescut, s-a întins şi continuă să facă acestea. Omul simte nevoia în continuare să schimbe lucrurile, dar şi pe celălalt de lângă el. Poate că e şi acesta un instinct de vreun fel sau poate că se plictiseşte. Poate că după ce se obişnuieşte cu o anumită stare de fapt, devine nemulţumit şi vrea altceva. Ceva nou, mereu ceva nou… E ca şi cum ţi-ar scăpa un lucru printre degete de fiecare dată şi nu vrei să vezi că nu e departe. Defapt e chiar lângă tine. Şi atunci uiţi de el, vrei o schimbare. Aşa vrem noi oamenii să redefinim lumea din jurul nostru, cu tot ce cuprinde ea. Dar noul e prezent mereu, aici, acum şi în continuă mişcare. Ne trebuie doar curajul să deschidem ochii şi să privim, cu zâmbetul pe buze. Cer prea mult?

Este cu adevărat o plăcere să mergi noaptea, nu foarte târziu, nu foarte devreme prin Bucureşti. De cele mai multe ori străzile sunt pline de… oameni. Fiecare parc freamătă de lume şi agitaţie de vară. Da, e cald, foarte cald şi opţiunea logică a celor mai mulţi este să iasă dintre cei patru pereţi în natură sau între alţi patru pereţi care bubuie de muzică. Dar să rămânem la verde… Sunt persoane care-şi plimbă câinii, persoane care pur şi simplu se plimbă (îndrăgostiţi sau nu neapărat) şi persoane care practică diferite sporturi chiar şi la acele ore: alergat, tenis de masă, fotbal, ş.a. probabil. Acum nu ştiu dacă mâncatul seminţelor ar trebui să-l includ la secţiunea sport sau la secţiunea “speciale”, fiind o preocupare mintală intensă, dar cu siguranţă este observabilă de multe ori şi în locurile cele mai neaşteptate. Este cu adevărat o plăcere să vezi covoare de coji de seminţe pe care unii cu simţ estetic mai dezvoltat – presupun – l-au aşezat sub tălpile lor sau chiar peste. Mda… căldura te determină să alegi metode diferite de a te răcori, ori se pare că nişte coji de seminţe ţin răcoare la picioare. E cu adevărat o plăcere să mă întorc acasă la acele ore – frumoase de altfel vara – şi să văd în cartier diferite astfel de covoare din loc în loc, în culori de negru sau alb, în funcţie de preferinţele “devoratorilor”, să aud o pirandă cum îşi strigă puradeii, să aud un microbist semi-treaz cum înjură echipele de fotbal detestate şi să văd “bă-eţii” de cartier (cu accentul prelungit pe e), toţii cum se bălăcesc în coji de seminţe. Cred din tot sufletul că acest lucru îi relaxează nespus de mult. În mod curios, nişte porci dintr-o curte mai îndepărtată care până nu demult se scăldau în noroi ca să se răcorească, se uită stupefiaţi la toată această paranghelie. Probabil se întreabă…