Gânduri şi nuanţe

Priveam în jos, îngândurat. “Ce-ai?”, m-a întrebat, ca şi cum aş fi putut să-i spun atunci tot ce-mi trece prin minte, toate frământările mele care m-au adus către starea aceea. “Ce-am?”, am întrebat, ca şi cum nimic nu ar fi fost real. Puteam să-i spun că sunt trist? Puteam să-i spun că până la urmă am ajuns în punctul în care am simţit că o să ajung încă de la început? Că am avut nopţi în care nu puteam să dorm, gândindu-mă la emoţiile care mă traversau haotic fără nici o noimă? Că din pricina “unei persoane” zilele mele nu au mai fost la fel? Puteam să-i spun că am învăţat până la urmă costul a ceea ce noi, oamenii, numim “iubire”, “prietenie”? Puteam să-i vorbesc despre faptul că lumea în care trăim e o lume bolnavă pe de-a-ntregul, fiindcă ne-am îndepărtat cu toţii de esenţă, de ceea ce este simplu şi frumos cu adevărat? Că ne pierdem întotdeauna în lucruri care contează prea puţin? Că lucrurile mici şi esenţiale le ocolim mereu? Puteam să-i spun că starea mea e ca o dragoste întoarsă? Că eu sunt defapt cel ce mă văd în oglindă, că toţi ceilalţi sunt nişte tablouri? Puteam să-i zic că sunt furios pe mine şi pe toţi ceilalţi? Că nu am curajul să sparg ultima carapace, că nu au curajul să fie mai drepţi? Că nu mai vreau să fiu prostul care să dea totul de la el pentru un strop de sinceritate, că nu vor să fie sinceri nicicând? Puteam? Puteam să-i spun că aş vrea uneori să stau singur, undeva unde doar liniştea să-mi vorbească? Că alteori aş strânge în braţe o persoană pentru amândoi? Puteam să-i zic că sunt certat cu mine? Că mint şi construiesc de atâta vreme numai iluzii? Puteam să-i spun că mă scârbeşte faptul de a mă împiedica de iluziile altora? Puteam? Puteam să-i vorbesc despre cum se învârte lumea cu mine când “cineva anume” se aşează lângă mine, fără să am un răspuns clar de ce se-ntâmplă asta? Puteam să-i zic că aş fi vrut un prilej de iubire, dar limpede ca roua dimineţii, fără impurităţi, fără conflicte? Că mă simt penibil dorind asta? Că atât de mult îmi fac greaţă cuvinte ca “iubire”, “fericire”, “sinceritate”, când toţi vorbesc de ele, împroşcându-le în mizerie? Puteam să-i zic că mi-e greaţă? Că poate e singura persoană, în ultima vreme, care m-ar mai determina să vorbesc? Că simt nevoia să vorbesc cu cineva şi să-i spun că sunt trist şi poate că ea ar fi singura din ultima vreme? Că aş fi numit-o “prieten” dacă m-ar fi lăsat? Că nici măcar în astfel de rânduri nu m-aş explica pe deplin? Puteam? Oricum nu m-ar fi crezut! Oricum ar fi fost o altă iluzie! Oricum am fi terminat supărându-ne!
“N-am nimic”, am zis scurt şi concis. Şi fiecare ne-am văzut de starea lui…

Avem inima plină. Am învăţat să vorbim, am învăţat să gândim, am învăţat să iubim şi să urâm. Am cunoscut lumea. Am învăţat din ce e alcătuit pământul până în straturile cele mai adânci, am învăţat din ce este făcută apa şi câte feluri de lacrimi sunt. Am cunoscut ce este râsul şi ce este întristarea. Am învăţat că cerul nu este numai deasupra ci şi dedesubt şi la stânga şi la dreapta şi că este făcut din ceea ce noi numim “stele”, praf şi linişte. Am fost acolo. Am cunoscut ce înseamnă tăcerea. Am învăţat că zgomotul este pretutindeni. Am cunoscut muzica şi am învăţat să cântăm şi să dansăm. Am învăţat să ne reflectăm în tot ceea ce ne place şi în tot ceea ce dispreţuim. Am învăţat să facem din bogăţiile pământului bogăţii pentru fiecare. Am învăţat să punem preţ pe orice lucru şi am cunoscut că unele lucruri pur şi simplu nu au preţ. Am învăţat că trebuie să ne învelim întotdeauna de ceea ce se află în afara nostră. Am cunoscut ruşinea şi goliciunea. Am învăţat căile naturii şi am cunoscut elementele sale. Am cunoscut ce este distrugerea. Am învăţat să construim temple pentru a mărturisi credinţa noastră într-un zeu(i) pe care nu-l(i) înţelegem. Am cunoscut ororile religiilor. Am învăţat să ne ascundem şi să ne închinăm pentru răul pe care-l facem. Am cunoscut răul de care suntem capabili. Am cunoscut ce înseamnă întunericul şi am aflat că există şi lumină. Am cunoscut alchimia. Am învăţat cum să gătim şi am numit-o artă. Am cunoscut arta picturii, a sunetului, a jocului şi am învăţat să filozofăm. Am cunoscut ce înseamnă gândirea şi ştiinţele lumii. Am cunoscut geometria, aritmetica, fizica, biologia. Am construit piramide şi monumente care să ne poarte moştenirea. Am învăţat cum să creştem şi am cunoscut decăderea şi mizeria sufeltului nostru. Am învăţat ce este frumos şi ce este urât. Am cunoscut minunea creaţiei. Am învăţat să negăm. Am învăţat cum să ne certăm şi am cunoscut ororiile războiului. Am învăţat ce înseamnă plânsul şi am cunoscut suferinţa. Am învăţat că iubirea nu se vinde şi nici măcar nu se cumpără. Am învăţat cum să greşim şi am cunoscut ceea ce noi numim “înţelepciune”. Am învăţat să facem pace. Am învăţat bucuria fiecărei clipe. Am cunoscut plăcerea. Am învăţat cum să inventăm, am inventat căi spre cunoaştere. Am învăţat că bietul nostru pământ înconjoară soarele, nu invers şi ne-am îndoit de asta. Apoi am cunoscut adevărurile lumii. Am învăţat o mulţime de lucruri, am cunoscut atâtea. Avem inima plină. Nu mai e loc de Dumnezeu!

O seară ca toate celelalte, poate mai mult sau mai puţin tristă decât cea de ieri, dar la fel de banală. Aceeaşi cameră, acelaşi eu la lumina monitorului… Dar oare sunt acelaşi ca ieri, oare voi fi acelaşi mâine? Zilele se succed interminabil într-o viaţă de om aglomerată şi prea puţin “respirată”. Ne aflăm într-o rutină perpetuă şi chiar şi atunci când am crezut că am schimbat ceva, că am adus ceva nou în trăirea noastră, observăm că defapt nu este aşa. Ne învârtim într-un cerc vicios al conflictelor de tot soiul: bani, boală, gelozie, răzbunare, plictiseală, război… Dar câţi conştientizează că se află în conflict, în primul rând cu ei înşişi, apoi cu lumea din jur? Şi mai important, câţi ştiu cum să pună capăt acestui conflict, dacă putem vorbi de un “capăt” al conflictului? Poate suna exagerat, dar mi-e tare teamă că am învăţat să ne placă această stare, care momentan ne menţine pe o anumită linie de plutire, în lipsa oricărui alt mijloc de a atinge o viaţă paşnică. Paradoxal, nu? Sau doar un viciu de care ne vine foarte greu să ne despărţim? Multe întrebări, aproape nici un răspuns, iar prezentul… e doar o clipă de suprapuneri repetate. Iată timpul nostru, atât de preţios, atât de irosit: între răsărit şi apus rămânem aceleaşi umbre pe suprafaţa pământului! Noi nu ne schimbăm decât în măsura în care ne permite soarele. Din când în când mai adie un vânt, noi nu ne clintim. Din când în când mai cade o ploaie, noi nu ne udăm. Din când în când… aşa trece viaţa noastră!

Poate că nu suntem atenţi, poate că ne grăbim, poate că nu înţelegem ce vor ceilalţi de la noi defapt… Poate că interpretăm şi categorizăm fiindcă în funcţie de cum suntem noi lăuntric, aşa îi vedem şi pe ceilalţi. Interpretările greşite sunt aducătoare de conflict, fără dubiu, dar de ce facem asta? De ce aducem conflictul în vieţile noastre şi ce ar trebui să facem ca să nu mai apară? Poate să terminăm cu etichetările fără noimă pe care le aplicăm în general celor din jurul nostru, poate să fim sinceri, în primul rând cu noi şi apoi, ca o urmare naturală, cu ceilalţi, poate să nu mai folosim complezenţele acestea atât de urâte din viaţa de zi cu zi. Poate că dacă ne-am cunoaşte mai bine pe noi înşine (despuindu-ne de toate aparenţele), atunci nu am mai interpreta greşit ce spun alţii. Cuvintele sunt doar simboluri, la fel ca mai tot ce ne înconjoară. Dacă am cunoaşte cu adevărat persoana din faţa noastră, am înţelege de ce un anumit cuvânt are o altă conotaţie (mai “slabă”) pentru el şi atunci nu l-am mai blama…

Atât de mult ne falsificăm vieţile zi de zi, încât relaţiile noastre omeneşti sunt unele false, de complezenţă şi pentru confort. Suntem interesaţi emoţional să obţinem de la cei din jur aprobare pentru tot ceea ce facem. De ce? Pentru o anumită plăcere psihică cerută de minte. Am sorbit această “cafeină socială” tot mai mult, în fiecare moment, încât am ajuns dependenţi de ea, singura care ne furnizează o anumita liniste aparenta. Ca să fim NOI, aşa cum suntem în realitatate, ar trebui să renunţăm la toată această teatrizare a trăirii, ar însemna să refuzăm să facem ceva împotriva propriei voinţe, ar însemna să le spunem oamenilor verde-n-faţă ceea ce credem despre ei sau să nu le “dăm apă la moară” perpetuând o iluzie (distrugerea utopiilor individuale nu aduce bucurie la început, ci durere, o enormă durere şi tristeţe), ar însemna să ne comportăm absolut fireşte în toate situaţiile în societate, să nu fim bucuroşi dacă nu simţim asta, să nu fim trişti dacă nu simţim asta, să nu pretindem că ştim mai mult sau mai puţin decât ştim cu adevărat, să nu pretindem că putem mai mult dacă într-adevăr nu putem mai mult, să nu aderăm la vreo opinie sau filozofie doar pentru că este mai populară sau mai apreciată în rândul anturajului, să încetăm să mai fim de gaşcă, dacă acea gaşcă se situează din majoritatea punctelor de vedere la polul opus (Atenţie! Obişnuinţa te adaptează lucrurilor!) să încetăm să fim pseudo-”plini de patos”, fiindcă astfel creăm tot mai multe conflicte în jurul nostru. Ca să fim noi trebuie să renunţăm la carapacea aceasta pe care o adunăm zilnic, trebuie să nu mai fim nişte falşi, vicleni şi interesaţi! Ca să fi noi trebuie să renunţăm la complezenţe! Eu sincer, m-am săturat de complezenţe!